initierea

cand am descoperit wicca a fost de parca mi-a pus cineva in brate ceva ce-am pierdut, numai ca nu stiam cum se numeste ca sa-l cer inapoi.
obiceiul meu de a incerca sa obtin un echilibru cu orice bucatica de natura intalnita, de a imbratisa copacii, dragostea mea pt animale :) (desi defectuoasa acum) etc am aflat ca toate astea se numesc asa, e fix chestia despre care vorbeam, cand ajungi unde trebuia sa ajungi.
(renuntasem la ele, de-astea sunt cumva defectuoase acum, cand incerc sa le recuperez si tocmai am realizat cu uimire ca nu poti recupera o stare anterioara dupa ce treci printr-un proces brutal de modificare, sunt pur si simplu doua procese care se exclud. si e f dureros, mi-ar placea starea de amnezie a personajelor lui wong kar wai, dar asta e deja alta poveste :)

inca imi place f mult wicca, desi am mai trecut si prin altele (budism, cabbala) si nu pot sa rezist mult, pur si simplu nu pot sa fiu pacalita, desi vreau. desigur ca sunt multe chestii pe care nu pot sa le iau de-a gata, dar tocmai asta imi place la wicca, poti sa faci ce vrei tu, iei ce-i bun si potrivit pt structura ta (pt ca se presupune ca e chestie de grup, iar eu nu umblu cu asa ceva, deci e si wicca pt solitari; btw exista si dianic wicca, sunt numai femei care celebreaza numai zeita, deci un fel de ramura feminista :) dar nu e privita ok, pt ca wicca este bazata pe viziunea duala: zeu plus zeita; btw eu prefer sa vorbesc direct cu iarba sau cu soarele - cum obisnuiam in starea anterioara - si nu cu intermediari si am citit ca ai voie sa faci si asta :)
nu pot sa scriu aici ce minuni fac exercitiile de purificare si protectie de la fereastra, dupa amiaza, in soare (pe care mi le-am facut eu si tot eu am inventat cuvintele, pt ca poti face asta).
si mai e partea cu vrajitoria care-mi place f mult si as vrea sa, dar nu pot si nu pot. insa-mi place ca face magia sa para accesibila si naturala.
dar cel mai mult imi place poezia din wicca. asta e ceea ce reprezinta pt mine, de fapt. in orice citesc despre ea (fie ca-s carti renumite sau numai situri) fix asta gasesc si ma mobilizeaza.
wicca se bazeaza f mult pe imaginatie(deci primul pe care-l manipulezi esti chiar tu). poti face absolut ce vrei, numai sa nu te ranesti pe tine si sa nu faci rau altora.
bineinteles ca inca nu pot face asta si-mi scapa multe cuvinte de groaza :)

wicca are radacini in mitologia celtica, pe care o cam intalnesti in literatura pt copii (de mary poppins stiu sigur, de fapt pers mary poppins este o vrajitoare wicca).

in cartea umbrelor (asa se numeste caietul in care un vrajitor/ o vrajitoare isi scrie formulele, ritualurile etc) a lui gardner (prima carte cunoscuta despre wicca - e de prin anii 50 - cu ritualuri SM de-a dreptul, sooooo full of poetry), scrie ca trebuie sa-ti alungi frica, pt ca ea chiar te poate atinge.
eu am un caiet in care-mi scriu visele (nu spun cum se numeste, e un titlu pe care-l pusesem unui caiet cand aveam vreo 17, 18 ani si f multe cosmaruri si stari reale, mult prea multe sa le mai tin in cap), formulele mele magice :)
si ieri am notat unul cam asa:
cineva mi-a facut o poza si mi-a aratat-o. acolo am vazut doua diana, stand de-o parte si de a alta a unei banci, pe care statea o alta diana, care tinea in brate ceva., mi-a luat ceva timp sa vad ca eu, cea adevarata, eram in bratele celei de pe banca. mi-a luat timp pt ca nu mi se vedea fata, imi acoperise capul si ma strangea puternic. iar cele doua diana care stateau in picioare ranjeau spre camera, ranjetul care mi-e f cunoscut deja acum.
ele se vad numai fotografiate, ca fantomele. eu numai respir sub greutatea lor.

poemul ma mai chinuie, era frumos si clar initial, acum ceva vreme, se incapataneaza sa nu iasa asa cum vreau eu. mi-ar fi placut sa aflu de ce :)

Cursa melcilor

Melcul poate să doarmă trei ani. Abia m-am retras în pat,
că mi-am şi amintit cum după amiaza
obişnuiesc să am coşmaruri. Mă lipesc iar
de lemnul scorojit al ferestrei:
de azi noapte, copacii au mai făcut câţiva paşi
spre strada principală,
vrăbiile au rămas culcuşite în aer.

O adolescentă cu pielea albă cântă pe un schelet
de bancă: scândurile au dispărut
după ce am hotărât c-o să ne facem gimnaste.
Prietena ei cu pielea maronie pune piciorul
pe o creangă subţire, culege vişinele la care
mă uit cu jind în fiecare după amiază.

Aterizez printre frunze în privirea ei întunecată,
ea face un salt în iarbă spre al doilea copac
- îl văd tot timpul pe aici,
probabil că face zarzăre –
căci aproape tot ce creşte într-o grădiniţă
de legume sau flori poate fi consumat,
dar se opreşte chiar sub mine şi,
în timp ce-şi aranjează bretelele,
se uită înăuntru, la vişinele înghesuite:

de fapt, are pielea roz – maronie cu linii
proeminente şi striaţii fine.
Euglandina rosea, melcul canibal
zis şi melcul – lup rozaliu, agentul biologic setat
să ia urma melcilor uriaşi africani, dar care
preferă în schimb melcii mai mici, de copac,
pentru că nu au mai fost atacaţi până acum
şi nu ştiu cum să evadeze.

interventie chirurgicala

astazi un experiment neplanuit.
dupa ce am terminat o carte despre criminalii in serie, am reluat jurnale intime, de baudelaire.
acelasi misoginism, de data asta exprimat numai (oare?) prin cuvinte. dar tampitel.
insa, da, stiu si cunosc faptele de "lenes nevricos", nonexistenta inceputa in copilarie.
uriasa, unica diferenta dintre scriitori si criminali.


by vanna bowles

emergency exit

nu stiu de ce nu am vazut nimic de wong kar wai pana acum.
deocamdata doar 2046. ingrozitor de multe cuvinte pt mine si totusi.
o sa-l mai vad sigur.

si am gasit si tema din doodri doodri: lost memory.
si asa am gasit si melodia care-mi placea mult la piesa coreeana: 2046 main theme (un fragm. sorry, n-am gasit alt clip, dar cred ca se potriveste perfect :D
pt ca 2046 este un tren, care pleaca din cand in cand spre un loc unde amintirile pierdute pot fi recuperate.
nimeni nu s-a mai intors din 2046 vreodata.

celula solara

by koitsu kihime

de ce am intrat asa puternic in cinematografia asiatica (ma rog, un anumit gen)
pe scurt: nu se vorbeste mult, ce se spune e f concentrat, vocile sunt joase, linistitoare. iar mie acum nu-mi place sa vb (asta vine din frica de si neincrederea in cuvinte si totodata dintr-o dorinta de a le reda puterea). si atentia este pe limbajul corpului (adica sufletul, spiritul, eul, in fine, orice crezi tu ca traieste in tine - de ex eu am o fata acum, uneori se numeste momo, dar de obicei nu-mi place sa-i dau un nume - nu se mai foloseste de cuvinte ci de corp si miscarile si frecventele acestuia pt a comunica, dar o comunicare esentializata, de asta cu mult mai importanta)
asta ca sa nu mai spun mereu ca sunt frumoase (si oricum sunt :)
si le prefer in comparatie cu orice altceva (sa nu mai zic filme americane ca apoi chiar incep sa cred ca am ceva cu americanii si chiar am, dar nu chiar asa :)
am spus eu de f multe ori aici ca lucrurile se leaga si nu ma crede nimeni. o chestie de acum duce spre o alta chestie si abia atunci iti dai seama ca se leaga de chestia de acum. totul se leaga.
si nu e magical thinking, desi am si de-asta :)
ajungi la lucruri la care trebuia sa ajungi (adica ti se potrivesc tie, pt ca in structura ta au avut loc niste reactii care sa le atraga spre tine)

ca tot spuneam de filme, o sa fac o noua obsesie, dar despre ea data viitoare.
de citit ce sa mai zic...am inceput vreo 5 carti.

am inceput sa pun minerale in creier si ele or sa dizolve furia, anxietatea, nervozitatea, irascibilitatea si insomniile, o sa fiu happy ever after cu un creier cristalizat si o voce metalica.

am plecat la invatat

upgrade
si este o prostie sa te tii agatat de depresie pt ca este singurul tau reper (te sperii cand te simti bine, asa ca-ti derulezi repede filmele cu nefericirea. chiar daca nu constient)
let it go just let it go
chiar daca nu ai momentan altceva
voiam sa spun neaparat asta pt ca mi s-a intamplat ceva frumos azi si sunt fericita na :)

i know of people who are getting old

am vazut battle royale (2000), film japonez. in japonia din viitor, adolescentii au devenit tot mai agresivi si violenti, asa ca guvernul cauta solutii sa-i extermine. da o lege ( battle royale) prin care adolescentii sunt dusi cu forta pe o insula si sunt instruiti sa se omoare intre ei. imi pare rau, am incercat sa empatizez cu adolescentii, dar nu am putut.
(am vazut ca daca gasesti o caprioara care sta de mult timp cu piciorul prins intr-o sarma ghimpata cel mai bine este sa o eutanasiezi.)
nu e vorba ca as fi tinut cu adultii, doar ca adultii mi se par o zona safe, sunt deja morti.

am mai vazut the innocents (1961), dupa romanul lui henry james, the turn of the screw. la scenariu a participat si truman capote (si pt ca e unul dintre scriitorii mei preferati il iert pt tenta freudiana).
mi-a placut mult, e f bine construit. bine, ma enerveaza ca are ambiguitatea aia americana, dar in fine.
o guvernanta fara experienta este trimisa la o casa gotica, la tara, pentru a avea grija de doi copii orfani si f frumosi, o fata si un baiat.
tot filmul m-am gandit ca ei sunt evil (si erau intr-o oarecare masura, pt ca planuisera diferite chestii), dar sunt 3 interpretari: ori ei au complotat (dar cum naiba faceau fantomele? si in final amandoi sufera un soc, desigur ca poate s-au prefacut), ori guvernanta e isterica (linia freudiana - unde vegetatia salbatica si insectele inseamna sexualitate reprimata si povestea de dragoste povestita de femeia din casa o trezeste), ori e o poveste cu fantome de-a dreptul.
e o scena care se pare ca i-a socat pe americani, bineinteles ca scena in care guvernanta il saruta pe gura pe baiat (pt ca e convinsa ca este posedat de gradinarul casei, care murise de ceva vreme si care fusese indragostit de fosta guvernanta, care il iubea si ea si dupa moartea lui s-a sinucis). adica eram sigura si exact la asta ma gandeam.
dar inainte de sarutul ala e altul in care baiatul o saruta pe gura pe guvernanta.
la un mom dat fetita ii arata guvernantei o floare: uite, paianjenul mananca un fluture!
si rade si ajuta paianjenul.

si am mai vazut un film japonez, dar in lb engleza, care nu a mai fost difuzat in america, imprint (masters of horrors, 2006), pt ca era prea sick. regizorul e cel care a facut audition (nu mi-a placut f tare, probabil ca are cea mai sick scena ever, dar imi place genul rampo noir, unde toate scenele bolnave au stil si sunt opere de arta).
in sec 19, un american cauta prin toata lumea femeia de care e indragostit (komomo)si care a disparut la un mom dat, vrea s-o ia cu el in america. ajunge pe o insula locuita de demoni si prostituate. la bordel cere sa petreaca o noapte cu una dintre femei, cea care statea in umbra. cu fata deformata si care are o sora geamana in cap (adica la propriu, dar asta e supriza :D
pana dimineata, femeia ii spune povestea lui komomo si implicit pe a ei si dureaza mult pt ca are f multe variante. de fapt e bulgarele se tot rostogoleste, cu fiecare detaliu se creeaza alta varianta a povestii.
este f sick :) dar uitabil
sunt imagini chiar frumoase (dar nu ca in rampo noir, of course :P

ceva ce n-am mai ascultat de f mult timp si-mi aminteste de o anumita perioada


când momo ajunge la ruine, unde locuieste, pe trepte o gaseste pe bibigirl, papusa perfecta din viitor, dar care stie doar 3 propozitii. de fapt, a fost pusa acolo de oamenii cenusii, cei care fura timpul oamenilor (btw, oamenii cenusii sunt un fel de dementori din harry potter, au acelasi efect asupra oamenilor: brusc simt frigul si ca nu vor mai fi fericiti niciodata...numai ca dementorii fura sufletele oamenilor, dar asta fac si oamenii cenusii. fura timpul si implicit viata.
voiam sa spun asta, nu stiu daca s-a vorbit pana acum despre influenta asta in hp. momo e scrisa prin 70).
acum exercitiu de imaginatie: o fata cu o papusa prinsa in spate, ca in piesa coreeana:
"-Acum să ne jucăm că tu vii la mine în vizită, propuse Momo.
-Bună ziua, spuse păpuşa, sunt Bibigirl, păpuşa perfectă.
- Ce drăguţ din partea dvs că aţi venit să mă vizitaţi, răspune Momo. De unde veniţi, stimată doamnă?
- Îţi aparţin ţie, continuă Bibigirl, toţi te invidiază pentru mine.
- I-ascultă, spuse Momo, aşa nu ne putem juca, dacă spui mereu acelaşi lucru.
- Aş dori să am mai multe lucruri, răspunse păpuşa clipind din pleoape."

silent shout

a fost frumos rau si ma bucur enorm ca m-am dus.
piesa se numeste doodri doodri (lost memory), a fost in coreeana, bine ca am avut un sinopsis si din cand in cand au mai spus cuvinte in engleza (wedding time! sorry) si romana (fata nebuna - striga unchiul cand mireasa a cazut pe podea; ora unu, ora doua, ora trei, ora patru, fir-ar sa fie, nu, el, cimitir). la fir-ar sa fie a explodat sala.
o sa copiez cate putin si din sinopsis, e f frumos. si din cand in cand o sa spun si despre ce a fost vorba pe scena. si o sa pun si poze, pana la urma am trecut peste rusine si am facut poze cu nesimtire, abia m-am putut opri, altfel chiar nu mai intelegeam nimic.
autorul este polonezul tadeusz kantor, care in dead class - cred ca asta e piesa adaptata de regizorul seung hoon chai in doodri doodri - orchestreaza personajele aparent moarte si le confrunta cu papusi, eurile lor trecute.

chai, seung hoon
Artistic Aesthetics
Try to bring to stage language of death.
The language of the death can be defined as sounds that resonate from crumpling and agonized bodies that can be related to the soul.
Through this experimental expressions on stage draw reflections on and from the historical past.

in doodri doodri limbajul mortii a fost exprimat prin soldati (se miscau nu ca niste papusi ci exact ca niste corpuri moarte, cu miscari intrerupte, nefiresti...daca ati vazut the grudge stiti despre ce vorbesc).

(mi-e f greu sa povestesc, insa sunt fermecata, dar incerc, chiar incerc)

sunt doua planuri: familia (cei doi unchi, care asigura si partea amuzanta a piesei, mama - mireasa, matusa, iar tatal si fiul sunt printre soldati) si istoria coreei plina de razboaie si violenta.
si normal ca se intersecteaza.

on the stage "the stage" there is a door, a window and wooden chairs spread out in disorderly fashion. here "the stage" signifies the land where we call our home. the door, the window and the chairs signify the historical and ideological incidents and events that has influenced our lives. in this aspect the stage is a place where "my" and "our" memories all converge and rekindle the past. memories are always blurred with time and never in order. (..) Memories are only moments in small shreds that never tell all that has past. this is why memories will always be poetic and linger in our minds as fragments of images.(...)"I" try to put this forward this signification by showing the egotism and opportunism of the family members regarding my mother. in these memories that will play out my mother and the family lives thorugh the turmoils that was the cause of so much sorrow in the history of korea such as the korean war, the betrayals, the massacre.

matusa si cei doi unchi se ascund de cate ori vin soldatii, sunt grotesti, pe mama (mireasa) o muta de colo colo ca pe un manechin, o abuza atat verbal cat si fizic.
mireasa e un personaj coplesitor. poarta in spate o papusa cat ea de mare, de carpa, imbracata in alb. eu m-am gandit ca se poarta pe sine, greutate moarta.
in sinopsis scrie ca este simbolul vidului si al istoriei coreei. si ca tot asta semnifica si stilul de marioneta in care joaca actorii. (limbajul mortii, mai bine)
si acum se leaga daca ma gandesc la scena in care soldatii ii desprind papusa si o arunca de la unul la altul, danseaza cu ea, o bat.
soldatii care nu stiu pentru ce lupta, pt ca pe mireasa o impusca de cate ori vrea sa se ridice, de cate ori intra viata in ea.
apoi ies din scena si ramane ultimul tatal, care vrea sa-i urmeze, apoi se intoarce spre mama, apoi vrea iar sa iasa, pana incepe sa se roteasca fara oprire.

ma opresc aici cu povestitul, ma copleseste.

poze din diferite momente:


mama si tata



matusa si soldatii



unul dintre unchi (imbracat in preot pt nunta, celalalt se deghizeaza in fotograf si dupa ce ii pozeaza - la fiecare clic, corpurile isi schimba pozitia - scoate din aparat o mitraliera si-i impusca pe toti) si mireasa



tata danseaza cu mama :)




mireasa si papusa



matusa si papusa :)



inca o data mireasa, aranjata de rude
(nu seamana cu actrita moarta din ultima secventa din rampo noir? cristina stie :) )



si inca o data soldatii abuzand de coreea

am apludat pana mi-au amortit palmele si mi-am plecat capul.
si mi-a venit sa plang, dar chiar cand am iesit, am auzit o fata in spatele meu: imi vine sa plang si nu stiu de ce.

(voiam sa mai scriu ceva de momo, dar maine. si sa scriu aici un fragment pe care-l legasem in creier de doodri just for fun, dar maine)

silent shout



doodri doodri a luat premiul pt cea mai buna piesa si pt cea mai buna actrita debutanta anul asta, la seoul performing arts festival.